Cândva au fost şi ei copii. Pe atunci vedeau lumea mai frumoasă decât era. Vedeau culorile naturii mai vii. Uneori, prin ochii lor, firele de iarbă prindeau viaţă, aveau personalitate proprie şi comunicau între ele printr-o simfonie în cadrul căreia vântul era singurul dirijor al lumii. Ochii lor mari priveau stelele curioşi, întrebându-se mai mereu: „Oare cum sunt locuitorii de acolo?” Erau zilnic visători, şi zilnic visurile lor străbăteau universul în lung şi-n lat. Visuri pline de culori, iubire, curaj, nebunie, uneori chiar şi înţelepciune. Singura lor teamă, era teama de inexistent. Acela care le era impus de către cei mari– aparent oameni care aveau cunoştiinţe despre viaţă. Acel inexistent: „bau-bau”; „monstru’ din dulap”; „imposibl”; „nu se poate”; „nu există”; „nu am chef”.

Ei pe atunci nu ştiau că acele cuvinte şi acţiuni sunt doar limitări ale imaginaţiei umane. Zilnic scânteia curajului din ochii lor pălea. Contribuţia la acest fapt o aducea: incapabilitatea „mentorilor” de a înclina spre optimism, limitarea acţiunilor şi îndoctrinarea sistemului de învăţământ. Cu cât creşteau mai mult, cu atât mai mult semnificaţia cuvântului „inexistent” se tranforma în antonimul lui.

Şi timpul a trecut…

Astăzi sunt epave fără speranţă, fără suflet, fără raţiune şi aproape făr’ de viaţă. Şi-au aruncat ancora în adâncul societăţii şi au lăsat lanţul mult prea scurt. Perimetrul în care navighează a trecut până şi de stadiul rutinii şi a devenit pentru ei tot ceea ce există. Nici măcar televizorul cu ştiri apocaliptice nu mai oferă informaţii de pe această planetă. Totul pare să fie o transmisiune dintr-o altă lume…

Acum sunt prea împietriţi şi fără vitalitate pentru o ultimă sforţare de ridicare a ancorei. Epava lor se scufundă încet-încet, iar colacul de salvare s-a veştejit de mult. S-a uscat odată cu raţiunea şi curajul de a mai spera. Odată cu îndoctrinarea socială impusă de cei care aveau odată cunoştiinţe despre viaţă şi sfaturi pentru ei…

Îşi vor găsi ei vreodată soarele? Acel soare de primăvără care înmugureşte până şi cel mai uscat copac care a trecut printr-o iarnă plină de îngheţ?

Răspunsul nu-l vom ştii niciodată. Poţi încerca să-l aflii pe propria piele, dar ai grijă să nu devină prea târziu. Îţi doresc mult curaj, înainte ca timpul să aştearnă rugină peste umerii tăi.