Astăzi am petrecut o bună parte din zi în familie. Împreună cu bunica şi tatăl meu, am fost invitaţi zilele trecute, la mătuşa bunicii mele să luăm masa împreună. Am acceptat cu drag invitaţia, având în minte ideea că oricum ne vedem din ce în ce mai rar, iar unele rude îmi aduc cu drag aminte de copilărie, de hărmălaia care se petrecea când se adunau oamenii mari în jurul meu şi de prostiile pe care le învăţam de la ei.

Am ajuns la ei după amiază cu un buchet mare de flori. Aveam un entuziasm aparte şi îmi propusesem să fiu tăcut, să nu vorbesc despre mine, să evit subiectele care mă privesc şi să fiu un bun ascultător activ. Îmi era dor să-i văd pe ei veseli, să le ascult retrăirile tinereţii lor, să observ, să mă bucur de prezent şi de ei cât mai pot.

Nea’ Titi este soţul lui tanti Vasilica, mătuşa bunicii mele. El este porumbar. Şi-a petrecut toată viaţa trăindu-şi pasiunea. Aceea de a sta printre porumbei, de a avea grijă de ei şi de a face bani din asta.

Am stat la masă, unde am fost servit copios cu porumbei la tigaie şi usturoi. A fost delicios. Imediat după nu m-am putut abţine şi l-am rugat pe Nea’ Titi să-mi arăte curtea şi cuştile cu animăluţe pe care le deţine.

Am intrat cu el într-un porumbar. Am stat în jurul a sute de ochi curioşi şi am vorbit despre pasiunea lui. Despre viaţa lui. Mi-a povestit multe.

Mi-a explicat sistemul lui de a prinde porumbei străini. Mi-a spus că îşi cunoaşte toţi porumbeii şi că cei care sunt străini, se aşează sus pe o cuşcă, fiind curioşi de ceea ce se petrece împrejur, iar el acţionează manual un sistem cu scripete care închide cuşca de sus. Apoi dă jos cuşca, smulge o mică parte din aripa porumbelului capturat (ca el să nu mai poată zbura) şi îi dă drumul în porumbarul lui. Porumbarul nu este îngrădit sus într-o parte, iar cei de-ai casei pot părăsi oricând zona pentru a îşi satisface capriciile.

Mi-a arătat apoi un fotoliu. Era vechi, înfipt în pământ şi puţin rupt. A fost prietenul lui de-o viaţă. Stătea şi “vână” porumbei străini o bună parte din timp. În vremurile bune prindea undeva la 20 pe săptămână. Acum nu mai poate, îl lasă vederea. Cei mai mulţi îi vindea în piaţă sau îi punea la tigaie. Mi-a povestit că legea între porumbari spune că dacă ai capturat unul, devii proprietarul lui şi poţi cere rescumpărare dacă cineva îl doreşte înapoi. Rareori cineva vine după el. Cu toţii sunt vânători.

Apoi mi-a dat să pun până pe pui, erau câţiva de maxim 2 săptămâni. Erau mici, fără pene şi neajutoraţi. Mi-a explicat că fiecare face maxim 2 ouă pe care le cloceşte apoi. Niciodată mai mult. Mi-a povestit că iarna cei mai mulţi pui nu rezistă frigului, deoarece mama lor încetează să îi mai încălzească înainte ca ei să aibă penele destul de dezvoltate.

Mi-a povestit de afacerea cu nunţi. Cică a mers bine într-o vreme. Era luat cu maşina de acasă, dus la starea civilă, unde arunca porumbei albi în faţa miresei. Erau porumbei voiajori şi se întorceau singuri acasă. Acum monopolizase unu’ mai tânăr piaţa. El nu are acces la internet şi nu are maşină. Nu mai vine lumea la el pentru nunţi…

Mi-a prins un porumbel şi mi-a dat să-l ţin în timp ce eu puneam tot felul de întrebări. L-am mângăiat blând şi i-am ascultat inimioara bătând cu putere. S-a calmat după şi a fost un companion curios întorcând dintr-o parte în alta capul să mă studieze. Împărtăşeam aceeaşi curiozitate. Eu despre el, iar el despre mine.

Nu mi-am imaginat niciodată câtă răbdare poate exista într-un om. Să stai o bună parte din timp într-un fotoliu şi să urmăreşti porumbei necesită o doză imensă de curaj şi răbdare. M-a uimit mult pasiunea acestui om. Simplu. Mai simplu de atât nu există la oraş. Poate doar la pescari sau în munţi la călugări.

Am revenit apoi în casă, unde am fost amuzat de familie până spre seară şi am ascultat relatări interesante din viaţa lor. M-am simţit din nou copil. Am simţit bucurie. Multă bucurie inexplicabilă. Am retrăit amintiri vizuale cu mine, când eram un puşti care alerga printre picioarele lor la evenimente.

Spre final am strâns mâna cu respect lui Nea’ Titi. Mult repect pentru un om care a trăit toată viaţa înconjurat de o pasiune simplă. Părea al naibii de fericit cu puţinul pe care îl avea. Am plecat puţin trist. Sunt conştient că totul este trecător. De la vârsta de 70+ corpul uman devine din ce în ce mai instabil, iar timpul trece repede. Cu toate astea îmi doresc să îi revăd curând. La fel de veseli.

Mă simt liniştit, împăcat şi minunat.