A fost odată ca niciodată, un băiat, născut într-o familie normală şi decentă. El s-a născut în România, la scurt timp după căderea regimului comunist. Primii ani din viaţă i-a petrecut în familie: mămă, tată, bunici, rude şi alte jucării. Multe întâmplări fericite l-au făcut să zâmbească, să râdă şi să urle din răsputeri. Tatăl credea că este vârcolac sau poate doar un simplu lup care urlă la lună, noapte de noapte. Noapte de noapte nedormită pentru tată, care devenea din ce în ce mai stresat şi nervos. Nici măcar ceasul de dimineaţă nu îşi mai făcea efectul pentru a-l trimite la muncă. Ceasul fusese un cuc, care acum zăcea ciufulit în građina blocului, la parter. Familia locuia la etajul 2.

Băiatul a fost deseori trimis la vrăjitoare. Fiecare dintre ele aveau propriul stil. Îşi aminteşte de una care a turnat cositor pe o pânză, sub care stătea el ascuns, cositorul a luat o formă, iar baba a citit în el. Un fel de citit în cafea pentru adulţi, dar băiatului nu îi dădeau cofeină, energia şi-o lua de la lună. Dar asta nu era nimic. Coşmarul lui era baba pictor. O vrăjitoare grasă, care purta o uniformă de măcelar pătată în toate culorile unei cutii de acuarele. Probabil spinteca pictori în timpul în care nu era vrăjitoare. Cine ştie… Pictoriţa bătrână avea mereu la întâlnirea cu baiatul câteva ace, o seringă şi ceva ser. Injecta mereu în el câte două sau trei pe zi, spunându-i: “Nu te încorda băiete, altfel se rupe acul în tine şi mori”. De parcă băiatul îl citise pe Heidegger şi cunoştea esenţa morţii. Nu putea pune în balanţă alegerea – să mă încordez, să nu mă încordez – oricum nu apuca niciodată să se gândească la asta, se instala imediat durerea din instrumentul vrăjitoarei. Penicilină îi spuneau cei mari, pentru el era un instrument de tortură, indiferent de denumirea populară.

Pe lângă vrăjitoare, mai exista un coşmar, poate chiar mai mare. Acel coşmar se intitula Bau-Bau. O creatură mitică care locuia în vecinătatea iadului şi care avea o putere imensă de teleportare. El a fost introdus către familie prin intermediul bunicii lui. Iniţial apăruse doar ca o ameninţare: “Ai grijă cum te comporţi, spunea bunica, să nu cumva să îl atragi pe Bau-Bau asupra familiei, altfel nu mai poţi scăpa de el”. Legenda se adeverise. Bau-Bau fusese invocat. Cum făcea ceva greşit băieţelul, cum apărea Bau-Bau.

De multe ori apariţia lui se putea distinge doar printr-o umbră mare şi neagră care trecea pe lângă geamul lui. Pitit într-o colţ al camerei, uda deseori pantalonul şi covorul la apariţia lui. Rareori erau momente de interacţiune între creatura ordinii şi cel mic. Odată i-a fost înmânat telefonul fix, băieţelul avea pentru prima data un apel telefonic pe numele lui. Curios şi bucuros luase receptorul în mână şi îl duse la ureche. La celălalt capăt al firului se auzi o voce răguşită şi foarte groasă: “Alo… Bau-Bau aici”. Băieţelul înlemni. “Am auzit că nu eşti cuminte. Vin să te iau dacă nu te linişteşti”. Prima conversaţie a unui copil mic la telefon. Ce poate fi mai frumos de atât? Probabil Bau-Bau era într-o expediţie importantă, pe o altă planetă, şi nu se putea teleporta acum la el în faţă geamului, în orice caz, avea o evidenţă clară cu ceea ce avea de făcut – o listă de apeluri pe care să le facă în timp ce este plecat.

O alta interacţiune între cei doi a fost când era în vacanţă la bunici. Acolo i-a văzut pentru prima dată faţă. Era feminină, bătrână, plină de bube şi fond de ten roşu, însă avea părul albastru. A crezut mereu că Bau-Bau este un fel de Omul Negru. Negru şi atât. Nu şi-a închipuit niciodată că această creatură mergea la salon înainte să terozizeze copiii. A avut loc o conversaţie între cei doi, aceeaşi voce de la telefon, acelaşi mesaj, aceeaşi panică. Trecu mult timp până să găsească peruca albastră a bunicii, folosită pe post de pernă la un scaun de lemn puţin rupt.